Puțin trecut de ora 22, un grup de necunoscuți își face curaj și ocupă locurile special amenajate pentru ei pe căpițe de fân așezate în semicerc în curtea liceului Brukenthal. O formație, necunocută și ea, încearcă să dea un aer boem atmosferei create. Toată lumea șusotește deoarece nimeni nu are habar de ce urmează să se întâmple. Prin crengile copacilor și pe gardul metalic sunt agățate lampioane, iar undeva, mai la stânga, arde mocnit un foc de tabără. Se lasă frigul. Mă descalț de sandale, mă așez turcește și mă învelesc cu o pătură fleece. La început am fost doar eu, iar mai apoi, toți cei prezenți. Pe fundal rula zgomotul lemnelor ce pocneau în foc și un cover al piesei ”Women of Santiago”. (pentru a va face o idee despre atmosfera, click aici!)
photo credit: Focus Sibiu/ Dragos Dumitru
În momentul în care muzica s-a întrerupt, a început vizionarea unui documentar despre viața calfelor. Morala lui? E greu să lași totul în urmă și să începi o nouă viață departe de familia ta, mai ales tânăr fiind. E greu să respecți normele impuse de ”codul calfelor”; să fii conștient că menirea ta e să fii mereu pe picior de plecare, să nu îți poți întemeia propria familie. Calfele pornesc din locul natal cu o singură monedă în buzunar pe care va trebui să o aducă înapoi la final. Timp de trei ani nu au voie să se apropie de casa lor, pe o rază de 50 de kilometri, dar nici în același loc nu pot sta mai mult de trei luni. Această călătorie reprezintă un drum inițiatic care îi ajută să se maturizeze, să înțeleagă menirea lor și să devină cei mai buni meșteri. Calfele pot alege să fie pe cont propriu sau să aparțină unei organizații recunoscute, majoritatea nemți.
Timp de o oră și jumătate am fost prinși undeva într-o altă eră, în epoca medievală. Am fost prinși și ținuți în trecut pentru a înțelege sacrificiul de dragul artei și a istoriei. Și a meritat. Am plecat de acolo mai sigură în propriile forțe, mai încrezătoare în visurile pe care le am. Dacă vrei poți, nu contează cât de greu va fi să fie. De altfel, toate dorințele și planurile pe care ni le stabilim pe parcursul vieții depind de noi, de modul în care ne îndârjim și mergem contra curentului pentru a le atinge. Nimeni n-a zis că lupta e ușoară, dar în final vei fi răsplătit pentru efortul tău, pentru lacrimi, pentru toate momentele în care ai fost departe de cei dragi și te-ai împotrivit propriului glas care îți șoptea să renunți. Niciodată să n-o faci!
Trecut cu vreo două ore după miezul nopții, fiecare a început să se retragă spre casele lor. Sau spre Oldies. M-am mai plimbat prin liniștea zgomotoasă a Sibiului. Mi-ar plăcea să petrec mai mult timp pe-acolo… Ca în verile copilăriei mele 🙂 Dis-de-dimineață, am pornit cu somnul în ochi spre stația lui 2. Cred că a fost prima oară când am ațipit într-un mijloc de transport. Dar nu am plecat înainte să trecem pe lângă draga noastră curte de pe strada Pompeiu Onofreiu, lăsând interfonul pornit pe numărul 7. Fusesem acolo și cu o zi în urmă, salutând cu privirea pe doamna Livia și pe ceilalți locatari care se odihneau în cerdacul de lemn înconjurat de ghivece cu flori de tot soiul și probabil savurând discuțiile și cafelele orei 17.
Primele raze ale soarelui ne-au întâmpinat în drum spre Valea Săpunului. Trebuia să îmi beau ness-ul cu lapte la mătușa mea. Restul au profitat de timpul rămas la dispoziție pentru a cutreiera prin Promenada Mall după cadouri. Ca prin farmec și fără să se repete scenariul de anul trecut, cafeaua chiar a avut gust bun, iar somnul dispăruse. Nu știam că urma să ne întindem nervii la maxim în preajma unui grup de copii care se întorceau din tabără, pe fundalul unui glas care tot anunța o întârziere de aproape o oră pentru trenul nostru.
Și timpul trecea și trecea și trecea….
Drumul înapoi spre București mi s-a părut o eternitate. Aveam în în față un grup de turiști străini care până la Bușteni au ros semințe de dovleac și sticksuri, iar în spate, întinși pe trei compartimente și amestecați printre oamenii noștri de drum, vreo 15 copii neastâmpărați și aproximativ nesupravegheați. Și stai și ai grijă de ei să nu cumva să se mai aplece pe geam în încercarea de a prinde frunze din mers… Și ca tacâmul să fie complet, colegii noștri aflați fiecare în compartimente diferite zăboveau pe coridorul trenului plângându-se: unul de întârzierea prea mare care ar fi dat orice să ajungă acasă, iar altul imposibil de deconectat din ecranul telefonului mobil, chiar și după ce a rămas fără baterie. (trăiască ăl care o pus prize-n tren)
Drumul fu lung și obositor. M-am întâlnit cu tata în gară la Ploiești pentru niciun minut. Am făcut schimb de plase și mi-am continuat drumul către București. Destul de ciudat… pentru prima oară când mă întorc de la Sibiu și nu cobor în Gara de Vest.
”Chiar și vechiurile obiceiuri își pierd din consistență cu trecerea timpului…” menționează Wade într-o liniște care mă sperie.
Încercând să supraviețuim încă unei ore petrecute pe căile ferate, ne avântăm către colegul din compartimentul alăturat (cel cu telefonul) oferindu-i câteva motive să zâmbească. (în speranța că o să se desprindă de viciul butonatului). Ne invităm pe coridor să simțim suflul vitezei în nas pentru a alunga somnul.
Și când deja te lași pradă unor amintiri pe care urmează să le culegi pentru anii ce vor veni, îți dai seama că toată călătoria cu trenul nu a durat suficient de mult încât să-ți pui ordine în amalgamul de gânduri cu care ai pornit la drum.
Ba chiar le-ai amestecat și mai tare, adăugând altele în plus…
Cristina Cîrstea 